Pe urmele tracilor și ale primilor creștini

Cerul a fost martorul unei noi experiențe începute încă de la primele ore ale dimineții. Drum îmbrățișat de verde infinit, aer proaspăt și revigorant, briza lină a vântului, liniște; pe scurt un peisaj scăldat în razele soarelui încă puternic pentru un început de toamnă. Acesta este tabloul perfect, ce descrie ”Valea Seacă”, acolo unde râul Taban, secat în secolul al XVIII-lea, a sculptat adânc de-a lungul timpului, dând naștere unor formațiuni de calcar, canioane pitorești și peșteri.

„Badzhaliyata”, cum numesc localnicii vechiul sanctuar tracic, este o formațiune de peșteri dedicată lui Zalmoxis – regele mitic, preotul și Dumnezeul triburilor tracice. Datează din secolul al VI-lea î.Hr. și este format dintr-o piatră de cult, inclusiv altare, câmpuri religioase și peșteri grupate pe o suprafață de 4 km.

Traco-geții au început să domnească în regiune în secolele VII-V î.Hr. și au fost cu siguranță impresionați de atracțiile naturale ale râului, pe atunci nesecat. Taban a fost folosit ca un centru pentru practicile publice și le-au inclus în credințele lor religioase.

Mânăstirea din inima pădurii

Un drum neasfaltat, pe care l-am străbătut în câteva minute cu mașina, ne conduce spre o pădure de stepă, lângă satul Strelkovo, regiunea Silistra. Umbrit de frunze imense și înconjurat de buchețele de fructe sălbatice de pădure, se află amplasat un marcaj arămiu cu inscripția “Cave Monastery”. Foarte puțin vizibil, dacă nu ești foarte atent în jurul tău, este posibil să-l ocolești.

Ceea ce la prima vedere părea o grotă imensă, cu formațiuni disproporționate de piatră, învăluită de o fortăreață de urzici și ramuri aplecate ale copacilor, erau de fapt ruinele unei biserici antice. Împărțirea peșterii este realizată în stil capadocian; încăperea principală reprezintă Altarul, lăcașul sfânt, iar de jur împrejur, chilii anexe, în care se spune că locuiau călugării pustnici. Dorind să găsească pacea sufletească și să-dedice tot timpul lui Dumnezeu, aceștia s-au retras din lume aici. Intrarea era foarte îngustă și ca să ajungi până acolo trebuia să te agăți de pietre și stânci. Imediat ce pășeai în interior te lovea un val răcoros, fix ceea ce aveam nevoie după căldura toropitoare de afară.

Fascinați de “arhitectura” peșterii și de culoarea verzuie a pereților am început să explorăm toate încăperile, multe dintre ele fiind foarte strâmte. Ceea ce mi s-a părut cu adevărat impresionant și mi-a oprit privirea în loc pentru câteva secunde a fost o gaură săpată în partea de sus a peșterii, ce semăna cu o piesă lipsă dintr-un puzzle pe care îl făceam în copilărie. Pe acolo se puteau observa stelele însă, deși nu era noapte, în mintea mea se fixase deja  o imagine asemanătoare unui cer cu “fulgi de nea” aurii.

După scurta explorare a încăperilor, ne-am îndreptat spre ieșire, dar în interior era atât de răcoare încât m-aș fi mutat acolo.

Niciodată nu știi pe unde te poartă drumurile

Următoarea formațiune de peșteri era mult mai mare. De această dată intrarea se făcea cu ajutorul unor scări cu trepte de fier iar apoi ajungeai într-un  loc ce semăna mai mult cu un balcon, de unde puteai  vedeai drumul și copacii. Pereții erau acoperiți cu inscripții vechi iar în partea dreaptă, într-un colț, erau vizibile urme de fum, semn că acolo ar fi fost o vatră de pâine, ne spune arhitectul Vlad Calboreanu, tovarășul nostru de drum în aceasta expediție. Nici pe aproape cu balconul pe care mi-l imaginam eu.  Frumusețe la superlativ. Aceasta este sintagma potrivită, prilej pentru care un selfie de grup era vital pentru a imortaliza momentul.

Tot aici a fost descoperită  ceramică ruptă, oase de animale și urme de foc ce sugerau  ritualuri antice.

Pentru cei curajoși locul se lăsa explorat. Curioși din fire, am vrut să vedem ce alte minunății mai ascunde peștera. Conduși de Părintele Andrei, ca într-o formație de soldăței, am urcat pe stânci, pe o margine destul de abruptă. De acolo se vedea tot. Imaginile vor vorbi de la sine și vor arăta ceea ce eu nu pot să exprim prin simple cuvinte. Ar fi prea puțin.

Să vedem cine țipă mai tare

Pe principiul „sky is the limit”, am continuat să explorăm și altă parte a sanctuarului. Urmându-l pe părintele Andrei, care a vrut să facă din experiența asta una de neuitat pentru noi, câțiva membri mai temerari ai grupului au intrat într-un tunel, mai îngust, în care era întuneric beznă. Cunoscător al locurilor, pentru starețul Andrei nu a fost o problemă să iasă de acolo, însă pentru colegii mei nu aș putea spune același lucru. Dar, și-au păstrat calmul și, câteva minute mai târziu, au reușit să iasă la capăt, bucuroși de izbândă.

Cum am menționat anterior, sanctuarul se întidea pe o lungime de 4 km, însă ne-ar fi luat toată ziua să ne cățărăm pe stânci și probabil nu ar fi fost suficient. Răsuflând ușurați că toată mini călătoria noastră s-a sfârșit cu bine, după mai bine de 2 ore, ne-am întors la mașini. Două lăzi pline cu struguri de un parfum tămâios ne așteptau pe mesele amenajate de la poalele stâncilor. Curajul nostru trebuia să fie răsplătit în vreun fel.

Pentru că și alte atracții ne așteptau pe parcursul zilei, am părăsit pustietatea mărginită de siluetele copacilor ce se pierdeau în zare, lăsând în urmă pașii noștri pe meleaguri tracice.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s